Hey! In ultimul timp nu prea am scris... Cred ca nu am avut despre ce scrie. Sunt intr-o stare..care nu poate fi descrisa...O stare noua pentru mine, pentru ca pentru prima data dupa mult timp sunt prea obosita ca sa ma gindesc sau ca sa-mi doresc sa analizez lucrurile, sa inteleg care este problema si sa incerc sa gasesc unele solutii... Totusi in aceasta seara am simtit iar un foc in mine..Am simtit ca am ceva de impartasit...Stau in camera goala si privesc gindurile mele cum se chinuie sa incapa in cuvinte si nu reusesc..Vad gindul luptindu-se cu sentimentul .Dar ambii sunt prea obositi si pina la urma cedeaza si se aliaza . Vin la mine si ma roaga sa le dau dreptul la viata . Si asta fac acum... Intr-adevar, daca ne-a mai ramas ceva , atunci asta e dreptul de a ne exprima..printr-un cuvint, printr-o culoare ,printr-o nota sau chiar si printr-o privire. Asta e singura scapare si nimeni nu-ti va putea interzice sa simti si sa exprimi ceea ce simti. Problema e ca omul ajunge a fi un robot, atunci cind isi tine in friu sentimentele. Doar cind le dam friu liber reusim sa ne deosebim de masa de persoane ordinare, imbracate in gri.
Stau si ma gindesc la viata. Inteleg ca astazi am ramas doar cu niste amintiri create cu niste persoane care acum se afla undeva prin lume, departe de mine. Inteleg ca oamenii vin si pleaca din viata noasta si noi nu putem schimba asta,oricit de mult ne-am dori .Ramanem cu o durere imensa in suflet si cu o speranta ca cindva ii vom revedea. Ajungem a fi straini cu persoanele care au insemnat totul pentru noi si acum...tot ce ne leaga sunt niste amintiri comune. Si nici macar nu suntem siguri ca mai vrem sa ne intilnim cu ei,din simplu motiv ca ne e frica ca nu vom gasi persoanele din amintirile noastre, ci niste persoane distante si reci ce seamana doar la experior cu ceea ce erau cindva. Si asa se intimpla mereu... Oamenii vin in viata ta si cu timpul reusesc sa treaca peste toate zidurile pe care le-ai construit cu atita atentie in jurul tau ...Si tu atunci tu, fiind uimit de curajul lor le deschizi si cele mai intunecate camere a istoriei tale, le oferi un loc important in inima ta si atunci...deodata ei pleca ...sau tu pleci...dar in orice caz ceva , cineva va desparte. Caci oamenii vin si pleaca ,lasind in urma lor niste rani adinci si dureroase care cu putin noroc se vor cicatriza peste 2-3 ani, sau vor ramine singerind pentru totdeauna... Stau
si ma uit pe rind la toate amintirile pe care le-au lasat in urma lor astazi, si continui sa creez amintiri cu oamenii care vin in viata mea . Dar ei nu au nimic comun cu voi,cu care am acele amintiri care ma fac sa cred ca totusi exista fericirea si sunt atit de norocoasa ca v-am cunoscut si ca v-am lasat sa vedeti in mine multe lucruri despre care nici eu nu-mi dadusem sema pina la aparitia voastra. Daca as putea sa-mi pun azi o dorinta, asta ar fi sa am ocazia sa ma mai intilnesc odata cu voi asa cum va tin eu minte si eu deasemenea sa fiu aceeasi, plina de vise, sperante si aspiratii. Dar asa ceva nu este posibil. Si nu va fi. Caci noi suntem oameni si suntem in permanenta schimbare . Cu fiecare pas, cu fiecare inspir si expir devenim altcineva...Asa suntem cu 
totii..Noi suntem oameni ,noi nu suntem pasari . Noi nu zburam din singurul motiv ca am avea nevoie de o alta pereche de aripi de fiecare data cind cineva ar intra sau ar iesi din viata noastra, de fiecare data cind cineva ne-ar schimba. Noi nu meritam zborul ,suntem prea indifrenti si prea reci. Toate aceste vicii ne trag in jos si noi niciodata nu vom putea zbura. Da,, noi suntem oameni....
Комментариев нет:
Отправить комментарий